POVESTILE ECOTERRIENILOR – POVESTEA 15

de | iun. 12, 2020 | Articole, Stiri

Șapte îl întâlnește pe Șapte

După cum deja probabil bănuiți, bunicul nu s-a lăsat prea mult rugat de Tania pentru a accepta să devină Șapte.

Acum, întrebarea mai arzătoare era – de unde știa el atât de multe? Și… avea el să îi vadă pe Ecoterrieni? Până la urmă, bunicul lăsase de ceva vreme în urmă copilăria…

Vă vom dezvălui misterul, dar, dragii noștri copii, vă rugăm să rămână secretul nostru: se pare că, încă de pe vremea lui Vic – primul băiat care putea vedea – existase mereu un bătrân, în rândul oamenilor, care veghea asupra acelui copil înzestrat. De cele mai multe ori, protectorul era chiar bunicul copilului. Știți, bunicii sunt ființe magice; pot face muuuult mai multe lucuri decât ne putem noi imagina.

Așa era și bunicul Taniei. Un bunic cu puteri nebănuite! Nici el nu știa de unde îi apăreau în minte tot felul de idei. Cert este că, de la un timp încoace (cel mai probabil din momentul în care Tania îi văzuse pentru prima dată pe Ecoterrieni), bunicul pur și simplu știa: știa de Ecoterrieni, știa cum arată aceștia, știa ca nepoata lui îi putea vedea și că evada în fiecare zi în pădurea de lângă sat. Și știa că trebuie să fie alături de ea.

Eeei, iar pe bunic, de ceva timp, îl apucase dorul de pădure și de copilărie. Se visa din nou în mijlocul naturii, fluierând și lenevind la baza vreunui stejar bătrân, lăsând soarele să îi mângâie ochii. Ce dor îi era… Da, adica de ce să nu fie Șapte? S-ar fi descurcat de minune!

Așa că, a doua zi, bunicul se trezi devreme (era și mai sprinten, vă spunem drept!) și așteptă cu nerăbdare să se trezească fetița. Puse laptele proaspăt în căni, dădu de mâncare la găini și sporovăi un pic cu mama Taniei. Apoi se așeză pe băncuță.

Nu trecu mult și Tania apăru pe prispă. Se uită lung la bunicul ei, de parcă voia să citească pe chipul lui dacă discuția lor din seara trecută avusese loc cu adevărat.

– Bună dimineața, copil frumos! îi strigă bunicul. Hai, fuga la masă, că mergem la pădure!

”Deci n-am visat!!” se gândi Tania. Era de-a dreptul fericită. Abia aștepta să le dea tuturor de știre că, de-acum, trupa era completă!

Andu, Beti, Cris, Dan și Eleni îl acceptară imediat pe bunicul Taniei în rol de Șapte. Lor li se părea cel mai firesc lucru din lume: bunicul era bătrân, înțelept, purta ochelari și mergea un pic aplecat. Era cel mai potrivit Șapte!

Așa că, nu mult după micul-dejun, cei șase copii (plus un bunic) mergeau cu pas întins spre pădure.

– Heeeei! Unu, Doi, Șapte, am ajuns! strigă Tania când grupul lor ajunse la locul obișnuit de întâlnire. Ciudat, Ecoterrienii erau, de obicei, deja aici, pentru că îi simțeau pe copii de când intrau în pădure. Hmmm… oare ce se întâmplase?

– Tania, oare unde sunt? dădu Eleni glas îngrijorării tuturor copiilor.

– Sunt aici cu toții, răspunse bunicul. Pe mine însă nu ma cunosc și poate le e un pic frică.

Așa era. Ecoterrienii erau, cu toții, acolo. Ascunși după copaci, se uitau cu ochi mari la primul om adult pe care îl vedeau de secole. Oare ce căuta acolo? Erau în siguranță?

Șapte, în mod special, îl studia cu atenție pe bunic. Era destul de înalt și asta îl făcea caraghios. Avea barba alba – vai, dar cine mai văzuse așa ceva?? Bărbile adevărate și frumoase erau verzi…  Avea însă niște ochi blânzi și pătrunzători, iar la ochi avea… avea… ochelari!!

Șapte se lovi cu palma peste frunte și strigă în mintea Ecoterrienilor:

”E Șapte!! L-au găsit pe Șapte!!”

Și în acel moment, Șapte înaintă și se postă în fața bunicului.

”Salut, Șapte! Eu sunt… Șapte!”

Bunicul clipi, pentru că nu putea lăsa să se vadă cât de emoționat și agitat era. Vedea. Deși era bătrân, vedea. Ce minune!