POVESTILE ECOTERRIENILOR – POVESTEA 16

de | iun. 18, 2020 | Articole

Reîntoarcerea

În luminișul din Pădurea de Început unde, de mii de ani, Ecoterrienii se întâlnisera cu atâția copii care îi puteau vedea, acum se puteau zări treisprezece siluete: șapte oameni, printre care un bunic, și șase Ecoterrieni.

Veniseră, pe rând, cu toții. La început timizi, Unu, Doi, Trei și restul Ecoterrienilor ieșeseră din desișul pădurii și se apropiaseră de bunic. Ca de obicei, Doi fu cea care sparse gheața:

”Bună, cum te cheamă?” îi zâmbi ea larg bunicului.

– Sunt Moș Har, bunicul Taniei! Îmi pare bine să vă cunosc! Iar de azi, dacă nu mă înșel, îmi puteți spune Moș Șapte! răspunse bunicul cât putea el de blând, cercetând cu ochi curioși făpturile care îi stăteau în față. Ecoterrienii arătau exact așa cum și-i imaginase. Poate doar un pic mai mititei.

”Ți se cam potrivește numele…” decretă Ecoterrianul Șapte. ”Doar barba o ai cam albă” continuă spiridușul bătrân, hotărându-se pe loc că o să găsească el o metodă prin care îl va convinge pe bunic să-și vopsească barba în verde.

Însă, în acel moment, ceva îi distrase atenția ecoterrianului Șapte. Uită de barba albă a bunicului. Totul începu cu o înfiorare în sufletul lui. Un sentiment familiar, ca și cum o veche amintire își făcea brusc apariția în inima sa. Știa că și ceilalți simt același lucru. Instinctiv, cei șase Ecoterrieni se prinseră de mâini și formară un semicerc în poiană.

Vântul prinse să bată, copacii erau neliniștiți și soarele parcă strălucea mai tare.

Copiii simțiră și ei că ceva se întâmplă. Fără să se gândească prea mult, trași parcă de o forță nevăzută, se prinseră de mânuțe și, împreună cu bunicul și cu spiridușii, formară un cerc în mijlocul pădurii. Un cerc aproape perfect. Jumătate din el era verde și pufos, iar jumătate era cald și uman….

Și atunci, se întâmplă miracolul.

Vântul, frunzele, florile și praful se adunară brusc într-un turbion, în mijlocul cercului. Mirosea a vară, a soare și a toate florile dăruite pământului. Era lumină, parfum și multă emoție în luminișul Pădurii de Început. Căci, pe măsură ce vântul se potolea și florile și frunzele cădeau pe pământ, cei treisprezece prieteni rămaseră înmărmuriți: în mijlocul lor apăruse… Șase!

Ecoterrienilor nu le venea să creadă. Trei se frecă la ochi și se uita când la Șase, când la Șapte, așteptând parcă o explicație. Doi se ciupi singură de braț, un gest pe care îl învățase de la Tania, ca să se convingă că nu visează… Auuu! Nu, cu siguranță NU visa!

Șase le zâmbi cu o căldură neasemuită. Se aruncă în brațele prietenilor lui verzi și, probabil pentru prima oară în istoria neamului lor de spiriduși, ochii lor cunoscură lacrimile. Le fusese dor de el. Cât le lipsise! Iar acum, iată, se întorsese. Dar cum?? Întrebarea era în mințile tuturor.

Însă, înainte de orice, Ecoterrienii erau foarte bine crescuți. În fața lor stăteau șase prichindei și un bunic care habar n-aveau nici ce se întâmplase, nici cine apăruse din vârtej. Gurile lor căscate (unele chiar foarte căscate) dovedeau asta fără putință de tăgadă.

”Dragii mei”, începu Șapte, ”ce miracol! Ce întamplare nemaivăzută! Am crezut că a dispărut pentru totdeauna, că nu o să-l mai vedem niciodată, dar iată-l din nou alături de noi pe dragul nostru… Șase!”

Taniei îi căzu din mână păpușa Iza.

Acum, cercul era cu adevărat complet!