POVESTILE ECOTERRIENILOR – POVESTEA 14

de | iun. 3, 2020 | Articole

Tania îl găsește pe Șapte

Copiii au plecat din Pădurea de Început când soarele deja apusese. Fusese o zi magică, unică în viețile lor, și mergeau cu toții spre sat tăcuți, gânditori, abia venindu-le să creadă că ceea ce se petrecuse în pădure fusese adevărat. Imediat aveau să ajungă acasă și normalitatea satului avea să li se pară ireală.

La rândul lor, în pădure, Ecoterrienii – de obicei gălăgioși și neastâmpărați – erau tăcuți și nemișcați. Chiar și pentru ființe atât de bătrâne, care văzuseră atâtea, surpriza produsă de apariția unui grup de copii care îi puteau vedea fusese foarte mare.

Șapte fu primul care rupse tăcerea.

”Mă frământă ceva. Oare de ce nu au și ei un Șapte? Mă tot gândesc la visul străvechi al lui Vic – mai țineți minte? A visat că Pământul este format din două jumătăți – una verde, pufoasă, și una caldă, tuciurie. Cred că a sosit momentul în care o mare schimbare este aproape, dar pentru asta e nevoie ca cele două jumătăți să existe.”

Doi interveni:

”Cred că înțeleg ce zici. Jumătatea verde suntem noi, jumătatea caldă sunt oamenii. Nu e așa?”

”Da, așa cred și eu” întări Șapte. ”Și, cumva, trebuie să fie echilibru. Dacă noi suntem șapte, șapte trebuie să fie și ei. Doar că la noi, Șase nu mai e… Iar la copii lipsește Șapte. Ce e de făcut?…”

Și din nou, liniștea se lăsă în Pădurea de Început. Nimeni nu știa ce era de făcut.

…………………………….

Acasă, Tania se pregătea de culcare. Fusese distrată la cină și pusese pelteaua de prune peste tocana din farfurie. Mâncase liniștită în continuare, fără să bage de seamă ce făcuse. Însă bunicul văzuse și, chiar înainte ca nepoata lui să se ducă la culcare, se așeză pe scăunelul de lângă patul ei și îi zise:

– Tania mea dragă, asta-seară am poftă să îți spun o poveste. Ce zici?

– Poveste? reveni la realitate fetița – ce poveste?

– O poveste cu niște spiriduși verzi, care locuiesc în pădure! mustăci bătrînul, așezându-și ochelarii pe nas.

Tania se uită cu ochi mari la bunic. Oare ghicise ceva? Și de ce oare semăna bunicul cu bătrânul Ecoterrian Șapte, cum stătea el cu ochelarii pe nas, ușor adus de spate și privind cu ochi blânzi și înțelepți?…

– Ăăăă… da… vreau o poveste, bunicule! Și ochii sclipitori, de explorator, ai micuței noastre eroine sclipiră cu interes.

– A fost odată ca niciodată, începu bunicul, un neam de spiriduși verzi și pufoși, numiți Ecoterrieni. Erau buni și blânzi și iubeau nespus planeta pe care se născuseră. Si, în afară de planetă, spiridușii mai iubeau ceva din tot sufletul… Iubeau copiii! Deși erau doar băieți, Ecoterrienii știau cum să se poarte cu copiii…

– Nu e adevărat, au și o fată între ei! izbucni, fără să vrea, Tania. Și imediat își duse mâna la gură. Poftim! Gura o luase pe dinainte!

– Serios?? se minună bunicul. Dar de unde știi tu asta?

– Eiiiii… așa cred eu. Mereu e și câte o fată. Cine să aibă grijă de ei?

– Pai adevărul e că trebuie să fie o fată care să le facă de mâncare… continuă, șiret, bunicul.

– Nu de-asta au nevoie de ea… Ecoterrienii nu mănâncă!

Ups! Iar o dăduse de gol afurisita ei de limbariță.

Tania lăsă ochii în jos. Simțea privirea insistentă a bunicului.

– Draga mea, începu blând bunicul. Știu de Ecoterrieni și știu că îi și poți vedea. Nu doar tu, ci și prietenii tăi. Și, dacă nu mă înșel, aveți nevoie de un Șapte ca grupul vostru secret să fie complet…

Tăcere. Se vedea că Taniei îi venise o idee. Daaa, evident, cum de nu își dăduse seama până atunci??

– Bunicule! – se auzi vocea Taniei, abia ținându-și în frâu entuziasmul – nu vrei tu să fii Șapte??